Înțelegerea sistemului Zemindar de proprietate asupra pământului în India colonială

Zemindar era un sistem de proprietate asupra terenurilor și colectarea veniturilor predominant în părți ale subcontinentului indian, în special în Bengal și alte regiuni care se aflau sub dominația colonială britanică. Cuvântul „zemindar” provine din cuvintele persane „zamin” (însemnând „pământ”) și „dar” (însemnând „proprietar”).

În acest sistem, suprafețe mari de pământ erau acordate indivizilor sau familiilor de către autoritatea conducătoare (de obicei British East India Company sau mai târziu British Raj) în schimbul unei chirii anuale fixe, cunoscută sub numele de „zemindari”. Zemindarii erau responsabili pentru colectarea impozitelor de la țăranii care lucrau pe pământurile lor și aveau, de asemenea, dreptul de a colecta alte venituri, cum ar fi taxe și taxe.

Sistemul Zemindar a fost introdus de britanici la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca o modalitate de a ridica venituri și să-și consolideze controlul asupra regiunii. S-a bazat pe principiul „așezării permanente”, ceea ce însemna că terenul era acordat zemindarilor pe perioadă nedeterminată, cu condiția să plătească la timp chiria convenită. Sistemul a rămas în vigoare până când India și-a câștigat independența în 1947.

Sistemul Zemindar a avut atât efecte pozitive, cât și negative asupra regiunii. Pe de o parte, a contribuit la promovarea agriculturii și a dezvoltării economice, oferind o sursă stabilă de venituri pentru proprietarii de pământ. Pe de altă parte, a creat, de asemenea, o elită funciară puternică, care deținea o putere politică și economică semnificativă, adesea în detrimentul țăranilor și a altor grupuri marginalizate. În plus, sistemul a perpetuat inegalitatea socială și a întărit sistemul de caste, deoarece zemindarii erau de obicei membri ai castelor superioare.